Am gasit pe perna, in zorii diminetii, cateva petale albe. Credeam faptul ca inca visez si geana soarelui deschisa, este inca departe. Facand insa cativa pasi, am observant ca in fata mea se intinde o adevarata carare din petale. Ma gandeam cine ar fi omorat florile, astfel incat sa deseneze un drum la rasarit?! Un drum doar al meu. Undeva la finalul drumului, se gasea o masuta la fel de alba. Nici pe aceasta nu o lasasem acolo in seara de dinainte, din nou, ma intrebam daca visez sau traiesc realitatea. Biletul de pe masa m-a frapat, era o cerere in casatorie in scris, aveam chiar un ragaz de gandire si imbracat in flori vii, un inel verigheta argint. Vrei sa fii sotia mea? Te intreaba inima mea toata si razele lunii, te intreaba infinitul gandurilor ce ti-l port si racoarea noptilor
petrecute impreuna, te intreaba candoarea momentelor traite alaturi de tine si zau ca tare m-as bucura sa spui un da infinit. P.S. Nu am ucis florile, sunt din silicon. Insa dragostea mea este una reala.
M-am aplecat grabita, catre cararea lasata in spate si am cules in palme ceea ce inainte imi parea viu. M-am linistit si am probat inelul. Imi venea perfect. Oare cand sau cum si-a dat seama exact de marime? Ah, ce aiurea, foarte simplu, dupa un altul, cu siguranta. Piatra de quart mov imi raspunde marca dilemelor, iar aroma cafelei pe care din nou, nu imi aminteam sa o fi facut, imi incanta simturile.
-Buna dimineata, iubita! Cum te simti azi?
-Azi este una din cele mai frumoase zile, este una din infinitul de care imi scriai….
Traiesc cu diminetile in gand si cumva, le simt mereu la aceeasi cota, acelasi nivel, cu serotonina si multe vorbe frumoase. Viata este ceea ce faci din ea, colorata in curcubeu sau imbracata in noptile fara luna, e lenesa sau vesela, pusa pe sotii sau ascunsa dupa vreun colt, timida.
– Buna dimineata. Ziua ta cum va fi azi?